Sari la conținut

Voyager 1

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Voyager 1
Tipul misiuniiExplorare planetară exterioară, heliosferă și mediu interstelar
OperatorNASA / Jet Propulsion Laboratory
COSPAR ID1977-084A[1]
Nr. SATCAT10321[2]
Websitevoyager.jpl.nasa.gov
Durata misiunii
  • 47 ani, 3 luni, 17 zile
  • Misiune planetară: 3 ani, 3 luni, 9 zile
  • Misiune interstelară: 44 ani, 9 zile
Proprietățile navei spațiale
Tipul navei spațialeMariner Jupiter-Saturn
ProducătorJet Propulsion Laboratory
Masă de lansare825,5 kg
Putere470 wați (la lansare)
Începutul misiunii
Dată lansare5 septembrie 1977, 12:56:00 UTC
LansatorTitan IIIE
Loc lansareCape Canaveral LC 41
Survol al Jupiter
Apropiere maximă5 martie 1979
Distanță349.000 km (217.000 mi)
Survol al Saturn
Apropiere maximă12 noiembrie 1980
Distanță124.000 km (77.000 mi)
Survol al Titan (studiul atmosferei)
Apropiere maximă12 noiembrie 1980
Distanță6.490 km (4.030 mi)
 

Voyager 1 este o sondă spațială lansată de NASA la 5 septembrie 1977. Parte a programului Voyager de a studia exteriorul Sistemului Solar , Voyager 1 a fost lansat la 16 zile după „geamănul” său, Voyager 2. După 47 ani, 3 luni și 18 zile, navele spațiale încă comunică cu Deep Space Network pentru a primi comenzile de rutină și pentru a returna date. Aflat la o distanță de 165,8 AU (24,8 miliarde km) de Pământ (în octombrie 2024)[3] este obiectul construit de om aflat la cea mai mare distanță de Terra.[4]

Obiectivele sondei au inclus survoluri în jurul planetelor Jupiter, Saturn și cel mai mare satelit al lui Saturn, Titan. În timp ce cursul navei spațiale ar fi putut fi modificat pentru a include o întâlnire cu Pluto, explorarea satelitului Titan, despre care se știa că are o atmosferă substanțială, a avut prioritate.[5][6][7] Voyager 1 a studiat vremea, câmpurile magnetice și inelele celor două planete și a fost prima sondă care a oferit imagini detaliate ale sateliților ei.

După ce și-a îndeplinit misiunea principală, survolul în jurul lui Saturn, la 12 noiembrie 1980, Voyager 1 a devenit al treilea din cele cinci obiecte artificiale care au atins viteza de eliberare ce i-a permis să părăsească sistemul solar. La 25 august 2012, Voyager 1 a devenit prima navă spațială care a ieșit din heliosferă și a intrat în mediul interstelar.[8]

La 28 noiembrie 2017, echipa Voyager a reușit să pornească cele patru propulsoare de rezervă ale navei spațiale, care servesc la orientarea Voyager 1 într-o direcție propice pentru ca antenele sale să poată comunica cu Terra. Ultima dată când au fost lansate aceste propulsoare de rezervă, a fost în noiembrie 1980. Managerul de proiect Voyager, Suzanne Dodd, anticipează că utilizarea cu succes a propulsoarelor va extinde misiunea Voyager cu încă "doi sau trei ani".[9] Este de așteptat ca misiunea Voyager 1 să continue până în jurul anului 2025, atunci când generatoarele termoelectrice de radioizotopi nu vor mai furniza suficientă energie electrică pentru instrumentele științifice.

Caracteristicile sondei

[modificare | modificare sursă]

Voyager 1 a fost construit de Jet Propulsion Laboratory.[10][11][12] Are 16 propulsoare alimentate cu hidrazină, giroscopuri de stabilizare cu trei axe și instrumente de referință pentru a menține antena radio a sondei îndreptată către Pământ.

Colectiv, aceste instrumente fac parte din Subsistemul de control al atitudinii și articulației (AACS), împreună cu unitățile redundante ale majorității instrumentelor și a celor 8 propulsoare de rezervă. Nava spațială include, de asemenea, 11 instrumente științifice pentru a studia obiecte cerești, cum ar fi planetele, în timp ce călătorește prin spațiu.[13]

Sistem de comunicare

[modificare | modificare sursă]

Sistemul de comunicații radio al Voyager 1 a fost proiectat pentru a fi utilizat și dincolo de limitele Sistemului Solar. Sistemul de comunicare include o antenă Cassegrain cu un diametru de 3,7 metri pentru a trimite și primi unde radio prin intermediul celor trei stații ale Deep Space Network.[14]

Nava transmite date către Pământ prin intermediul Deep Space Network Channel 18, folosind o frecvență de 2,3 GHz sau 8,4 GHz, în timp ce semnalele de la Pământ la Voyager sunt transmise la 2,1 GHz.[15]

Când Voyager 1 nu este în măsură să comunice direct cu Pământul, magnetofonul său digital (DTR) poate înregistra aproximativ 67 megabyte de date pentru a fi transmise în alt moment.[16] În 2023, semnalele de pe Voyager 1 au nevoie de peste 22 de ore pentru a ajunge pe Pământ.[3]

Instrumente științifice

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Programul Voyager.
Nume instrument Abr. Descriere
Imaging Science System
(dezactivat) 		ISS Utilizează un sistem cu două camere (câmp îngust/câmp larg) pentru a oferi imagini cu Jupiter, Saturn și alte obiecte de-a lungul traiectoriei. Mai mult
Filtre
Filtre pentru camere cu câmp îngust[17]
Nume Lungime de undă Spectru Sensitivitate
Clar 280–640 nm
UV 280–370 nm
Violet 350–450 nm
Albastru 430–530 nm
?
Verde 530–640 nm
?
Portocaliu 590–640 nm
?
Filtre pentru camere cu câmp larg[18]
Nume Lungime de undă Spectru Sensitivitate
Clar 280–640 nm
?
Violet 350–450 nm
Albastru 430–530 nm
CH4-U 536–546 nm
Verde 530–640 nm
Na-D 588–590 nm
Portocaliu 590–640 nm
CH4-JST 614–624 nm
  • Investigator principal: Bradford Smith / University of Arizona (PDS/PRN website)
  • Data: PDS/PDI data catalog, PDS/PRN data catalog
Radio Science System
(dezactivat) 		RSS Sistemul de știință radio utilizează sistemul de telecomunicații al navei spațiale Voyager pentru a determina proprietățile fizice ale planetelor și sateliților (ionosfera, atmosfera, masa, câmpul gravitațional, densitatea) și distribuția cantității și mărimii materialului în inelele lui Saturn și dimensiunile inelului. Mai mult
  • Investigator principal:G. Tyler / Stanford University PDS/PRN overview
  • Data:PDS/PPI data catalog, PDS/PRN data catalog (VG_2803), NSSDC data archive


Spectrometru cu interferometru infraroșu
(dezactivat) 		IRIS Cercetează echilibrul energetic global și local și compoziția atmosferică a planetelor și sateliților. Profilele de temperatură verticală sunt, de asemenea, obținute de pe planete și sateliți, precum și compoziția, proprietățile termice și dimensiunea particulelor din inelele lui Saturn. Mai mult
  • Principal investigator: Rudolf Hanel / NASA Goddard Space Flight Center (PDS/PRN website)
  • Data: PDS/PRN data catalog, PDS/PRN expanded data catalog (VGIRIS_0001, VGIRIS_002), NSSDC Jupiter data archive

Spectrometru ultraviolet
(dezactivat) 		UVS Proiectat să măsoare proprietățile atmosferice și radiațiile. Mai mult
  • Principal investigator: A. Broadfoot / University of Southern California (PDS/PRN website)
  • Data: PDS/PRN data catalog
Magnetometru cu flux magnetic triaxial
(activ) 		MAG Proiectat să inspecteze câmpurile magnetice ale lui Jupiter și Saturn, interacțiunea vântului solar cu magnetosferele acestor planete și câmpul magnetic interplanetar, până la granița vântului solar cu câmpul magnetic interstelar și nu numai, dacă este traversat. Mai mult
  • Principal investigator: Norman F. Ness / NASA Goddard Space Flight Center (website)
  • Data: PDS/PPI data catalog, NSSDC data archive
Spectometru de plasmă
(dezactivat) 		PLS Cercetează proprietățile macroscopice ale ionilor plasmatici și măsoară electronii în intervalul de energie de la 5 eV la 1 keV. Mai mult
  • Principal investigator: John Richardson / MIT (website)
  • Data: PDS/PPI data catalog, NSSDC data archive
Instrumente de particule încărcate cu energie redusă
(activ) 		LECP Sunt detectoare electronice multiple (15 keV la 1 MeV) și detectori de ioni (15 keV/nucleon la 160 MeV/nucleon). Sunt folosite pentru a aduna informații despre particulele încărcate (electroni, protoni, ioni) în magnetosfera unei planete. Mai mult
  • Principal investigator: Stamatios Krimigis /JHU / APL / University of Maryland (JHU/APL website / UMD website / KU website)
  • Data: UMD data plotting, PDS/PPI data catalog, NSSDC data archive
Detectori de raze cosmice
(activ) 		CRS Determină originea și procesul de accelerare, istoria vieții și contribuția dinamică a razelor cosmice interstelare, nucleosinteza elementelor din sursele de raze cosmice, comportamentul razelor cosmice în mediul interplanetar. Mai mult
  • Principal investigator: Edward Stone / Caltech / NASA Goddard Space Flight Center (website)
  • Data: PDS/PPI data catalog, NSSDC data archive
Radiostronomia planetară
(dezactivat) 		PRA Utilizează un receptor radio de 20 kHz până la 40,5 MHz pentru a studia semnalele de emisie radio de la Jupiter și Saturn. Mai mult
  • Principal investigator: James Warwick / University of Colorado
  • Data: PDS/PPI data catalog, NSSDC data archive
Sistem fotopolarimetru
(dezactivat) 		PPS Utilizează un telescop cu un polarizator pentru a aduna informații despre textura suprafeței și compoziția lui Jupiter și Saturn și informații despre proprietățile fizice ale atmosferei ambelor planete. Mai mult
  • Principal investigator: Arthur Lane / JPL (PDS/PRN website)
  • Data: PDS/PRN data catalog
Sistemul de undă de plasmă
(activ) 		PWS Măsoară densitatea termică a plasmei și componentele câmpului electric de la Jupiter și Saturn și oferă informații de bază despre interacțiunea undă-particulă locală, utile în studiul magnetosferelor. Mai mult
  • Principal investigator: Donald Gurnett / University of Iowa (website)
  • Data: PDS/PPI data catalog
Imagini ale navei spațiale
Voyager 1
Voyager 1  
Discul de Aur este atașat la Voyager 1
Discul de Aur este atașat la Voyager 1  
Construcția antenei
Construcția antenei  
Localizarea instrumentelor științifice
Localizarea instrumentelor științifice  
Materiale media legate de nava spațială Voyager la Wikimedia Commons

Lansare și traiectorie

[modificare | modificare sursă]
Lansare Voyager 1
Animație a traiectoriei Voyager 1 din septembrie 1977 până la 31 decembrie 1981
       Voyager 1  ·       Terra ·       Jupiter ·       Saturn ·       Soare

Sonda Voyager 1 a fost lansată la 5 septembrie 1977, de la Complexul de lansare 41 din stația Forțelor Aeriene Cape Canaveral, la bordul unui vehicul de lansare Titan IIIE. Sonda Voyager 2 a fost lansată cu două săptămâni mai devreme, la 20 august 1977. În ciuda faptului că a fost lansată mai târziu, Voyager 1 a ajuns mai repede atât la Jupiter [19] cât și la Saturn, urmând o traiectorie mai scurtă.[20]

Orbita inițială a lui Voyager 1 avea un afeliu de 8,9 au, cu doar puțin mai scurtă decât orbita lui Saturn de 9,5 au. Orbita inițială a Voyager 2 avea un afeliu de 6,2 au.[21]

Jupiter

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Explorarea planetei Jupiter.

Voyager 1 a început să fotografieze planeta Jupiter în ianuarie 1979. Cea mai apropiată apropiere de Jupiter a avut loc la 5 martie 1979, la o distanță de aproximativ 349.000 de kilometri de centrul planetei.[19] Voyager 1 a terminat de fotografiat sistemul jovian în aprilie 1979.

Descoperirea activității vulcanice în plină desfășurare pe satelitul Io a fost probabil cea mai mare surpriză. A fost prima dată când au fost văzuți vulcani activi pe un alt corp din Sistemul Solar. Se pare că activitatea pe Io afectează întregul sistem jovian. Io pare a fi sursa principală de materie care pătrunde în magnetosfera joviană - regiunea spațiului care înconjoară planeta influențată de câmpul magnetic puternic al planetei. Sulful, oxigenul și sodiul, aparent erupte din vulcanii lui Io și spulberate de pe suprafață prin impactul particulelor cu energie mare, au fost detectate la marginea exterioară a magnetosferei lui Jupiter.[19]

Cele două sonde spațiale Voyager au făcut o serie de descoperiri importante despre Jupiter, sateliții săi, centurile sale de radiații și inelele planetare care nu au fost văzute niciodată.

  • Video despre apropierea lui Voyager 1 de Jupiter (full-size video)
  • The Great Red Spot as seen from Voyager 1
    Marea Pată Roșie a lui Jupiter, o furtună anticiclonică mai mare decât Pământul, așa cum se vede de pe Voyager 1
  • View of lava flows radiating from the volcano Ra Patera on Io
    Vederea fluxurilor de lavă bogate în sulf care radiază de la vulcanul Ra Patera pe Io
  • A volcanic eruption plume rises over the limb of Io
    Erupția vulcanului Loki se ridică la 160 km
  • Europa as seen from Voyager 1 at a distance of 2.8 million km
    Fața liniară, fără cratere, a Europei, dovezi ale geologiei actuale, de la o distanță de 2,8 milioane km.
  • Icy surface of Ganymede as photographed from 253,000 km
    Suprafața tectonică a lui Ganymede, marcată cu situri de impact strălucitoare, de la 253.000 km.
Materiale media legate de Voyager 1 întâlnește Jupiter la Wikimedia Commons

Saturn

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Explorarea planetei Saturn.

Asistența gravitațională de la Jupiter a fost folosită cu succes de ambele sonde Voyager, iar cele două nave spațiale au continuat să viziteze Saturn și sistemul său de sateliți și inele. Voyager 1 a ajuns la Saturn în noiembrie 1980, cea mai mare apropiere fiind la 12 noiembrie 1980, când sonda spațială a ajuns la 124.000 de kilometri stratul de sus al norilor lui Saturn. Camerele sondei spațiale au detectat structuri complexe în inelele lui Saturn, iar instrumentele sale de teledetecție au studiat atmosfera lui Saturn și a gigantului său satelit, Titan.[22] Voyager 1 a constatat că aproximativ 7% din volumul atmosferei superioare a lui Saturn este heliu (comparativ cu 11% din atmosfera lui Jupiter), în timp ce aproape tot restul este hidrogen.

Misiunea Voyager 1 a inclus un survol al lui Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn, despre care se știa de mult timp că are atmosferă. Imaginile realizate de Pioneer 11 în 1979 au indicat că atmosfera era substanțială și complexă iar unii oameni de știință au crezut că este posibil ca efectul de seră ar putea să permită viața la suprafață. Însă chiar de la o distanțî mare a fost recunoscut norul omogen de smog al satelitului, ceea ce a făcut imposibilă examinarea suprafeței. Voyager 1 s-a apropiat de Titan la o distanță de 6.400 km, trecând prin spatele satelitului văzut de pe Pământ și Soare. Au fost obținute câteva cunoștințe noi despre atmosfera sa. Pe lângă proporția mare de azot, au fost descoperite și urme de metan, etilenă și alte hidrocarburi. Atmosfera în sine era recunoscută ca fiind foarte extinsă și densă, dar în mod clar prea rece pentru viață. Aceste descoperiri au făcut ca satelitul să fie ținta principală a sondei lansată în 1997 Cassini-Huygens.

Deoarece observațiile despre Titan au fost considerate vitale, traiectoria aleasă pentru Voyager 1 a fost proiectată în jurul unui survol optim..[23] Dacă Voyager 1 nu ar fi reușit sau nu ar fi putut observa satelitul Titan, traiectoria Voyager 2 ar fi fost modificată pentru a încorpora survolul Titan,[24] împiedicând însă orice vizită a lui Uranus și Neptun.[5]

  • Saturn de la 5,3 milioane km, la patru zile după cea mai apropiată abordare
    Saturn de la 5,3 milioane km, la patru zile după cea mai apropiată abordare
  • Inelul F îngust, răsucit și împletit al lui Saturn, imagine făcută de Voyager 1
    Inelul F îngust, răsucit și împletit al lui Saturn, imagine făcută de Voyager 1
  • Satelitul Mimas de la 425.000 km; craterul Herschel este în dreapta sus.
    Satelitul Mimas de la 425.000 km; craterul Herschel este în dreapta sus.
  • Satelitul Tethys cu riftul său uriaș, văzut de la 1,2 milioane km.
    Satelitul Tethys cu riftul său uriaș, văzut de la 1,2 milioane km.
  • Satelitul Dione
    Satelitul Dione
  • Suprafața înghețată a satelitului Rhea este aproape saturată de craterele de impact.
    Suprafața înghețată a satelitului Rhea este aproape saturată de craterele de impact.
  • Stratul gros de ceață al lui Titan este prezentat în această imagine îmbunătățită a Voyager 1.
    Stratul gros de ceață al lui Titan este prezentat în această imagine îmbunătățită a Voyager 1.
  • Straturi de ceață alcătuite din compuși organici complexi care acoperă satelitul Titan al lui Saturn.
    Straturi de ceață alcătuite din compuși organici complexi care acoperă satelitul Titan al lui Saturn.
Materiale media legate de Voyager 1 întâlnește Saturn la Wikimedia Commons

Ieșirea din heliosferă

[modificare | modificare sursă]
A set of grey squares trace roughly left to right. A few are labeled with single letters associated with a nearby colored square. J is near to a square labeled Jupiter; E to Earth; V to Venus; S to Saturn; U to Uranus; N to Neptune. A small spot appears at the center of each colored square
Portretul de familie al Sistemului Solar realizat de Voyager 1
Versiunea actualizată a Portretului de familie (12 februarie 2020)

La 14 februarie 1990, Voyager 1 a făcut primul „portret de familie” al Sistemului Solar, văzut din exterior,[25] care include imaginea planetei Pământ cunoscută sub numele de Un punct azuriu. Curând după aceea, camerele sale au fost dezactivate pentru a economisi energie și resurse computerizate pentru alte echipamente.

Imaginea Un punct azuriu arătând Pământul de la 6 miliarde kilometri apărând ca un punct minuscul (pata albă-albăstrui situată la aproximativ jumătatea benzii de lumină spre dreapta) în întunericul spațiului adânc.[26]

La 17 februarie 1998, Voyager 1 a atins o distanță de 69 AU de Soare și a depășit Pioneer 10 ca cea mai îndepărtată navă spațială de Pământ.[27][28] Călătorind la aproximativ 17 km/s [29] are cea mai rapidă viteză recesională heliocentrică față de oricare altă navă spațială.[30]

Când Voyager 1 se îndrepta spre spațiul interstelar, instrumentele sale au continuat să studieze Sistemul Solar. Cercetătorii de Jet Propulsion Laboratory au folosit experimente cu unde plasmatice la bordul Voyager 1 și 2 pentru a căuta heliopauza, limita la care vântul solar se ciocnește cu mediul interstelar.[31] În 2013, sonda se deplasa cu o viteză relativă la Soare de aproximativ 61.197 km/h.[32] Cu viteza la care sonda se menține în prezent, Voyager 1 parcurge aproximativ 523 milioane de km pe an.[33]

Șoc terminal

[modificare | modificare sursă]

Oamenii de știință de la Laborator de fizică aplicată a Universității Johns Hopkins, SUA, consideră că Voyager 1 a intrat în șocul terminal în februarie 2003.[34] Acest lucru marchează punctul în care vântul solar încetinește cu viteze subsonice. Unii alți oameni de știință și-au exprimat îndoielile, discutate în revista Nature din 6 noiembrie 2003.[35] Problema nu va fi rezolvată până când alte date nu vor fi disponibile, întrucât detectorul vântului solar al lui Voyager 1 a încetat să funcționeze în 1990. Acest eșec a însemnat că detectarea șocului terminal a trebuit să fie dedusă din datele de la alte instrumente aflate la bord.[36][37][38]

În mai 2005, un comunicat de presă al NASA spunea că consensul era că Voyager 1 se afla atunci în heliosferă.[39] Într-o sesiune științifică în cadrul reuniunii Uniunii Geofizice Americane din New Orleans din 25 mai 2005, dr. Ed Stone a prezentat dovezi că ambarcațiunea a traversat șocul terminal la sfârșitul anului 2004.[40] Se estimează că acest eveniment a avut loc la 15 decembrie 2004 la o distanță de 94 AU de Soare.[40][41]

Zona exterioară heliosferei

[modificare | modificare sursă]
Survolul giganților gazoși a oferit asistență gravitațională ambelor nave Voyager

Între august 2002 și februarie 2003, senzorii de particule au măsurat continuu valori neobișnuite, motiv pentru care se bănuia că Voyager 1 se apropie de obiectivul preliminar al călătoriei: zona mare, exterioară a heliosferei, heliosheath-ul.

La 31 martie 2006, radioamatorii de la AMSAT din Germania au primit unde radio de la Voyager 1 folosind antena parabolică cu un diametru de 20 de metri de la observatorul Bochum. La acel moment, sonda se afla la 98 AU (aproximativ 14,5 miliarde km). Datele preluate au fost verificate cu datele de la stația Deep Space Network din Madrid, Spania.[42] Aceasta pare să fie prima astfel de urmărire la nivel de amatori a Voyager 1.[42]

S-a confirmat la 13 decembrie 2010 că Voyager 1 a trecut de [[fluxî]ul radial exterior al vântului solar conform măsurătorilor dispozitivului Low Energy Charged Particle. Se suspectează că vântul solar la această distanță se întoarce lateral din cauza vântului interstelar care împinge împotriva heliosferei. Din iunie 2010, detectarea vântului solar a fost constantă la zero, oferind dovezi concludente ale evenimentului.[43][44] La această dată, nava spațială se afla la aproximativ 116 AU sau la 17,3 miliarde de kilometri de Soare.[45]

Voyager 1 a primit ordin să își schimbe orientarea pentru a măsura mișcarea laterală a vântului solar în martie 2011 (la ~33 ani și 6 luni după lansare). Un test realizat în februarie a confirmat capacitatea navei spațiale de a manevra și de a se reorienta. Cursul navei spațiale nu a fost schimbat. S-a rotit cu 70 de grade în sens invers acelor de ceasornic în raport cu Pământul pentru a detecta vântul solar. Aceasta a fost prima dată când nava spațială a făcut vreo manevră importantă, de când fotografia Portret de familie a fost făcută în 1990. Apoi, nava spațială nu a avut nici o problemă să se reorienteze cu Alpha Centauri, steaua călăuzitoare a Voyager 1 și a reluat trimiterea de transmisii înapoi pe Pământ. Era de așteptat ca Voyager 1 să intre în spațiul interstelar „în orice moment”. Voyager 2 detecta încă fluxul exterior al vântului solar în acel moment, dar s-a estimat că în următoarele luni sau ani va fi în aceleași condiții ca și Voyager 1.[46][47]

Nava spațială a fost raportată la 12,44° înclinare și 17,163 ore ascensiune dreaptă, și la o latitudine ecliptică de 34,9° (latitudinea ecliptică se schimbă foarte lent), plasându-l în constelația Ofiucus, așa cum a fost observat de pe Pământ la 21 mai 2011.[5]

La 1 decembrie 2011, a fost anunțat că Voyager 1 a detectat prima radiație Lyman-alfa provenită din galaxia Calea Lactee. Radiația Lyman-alfa fusese detectată anterior de la alte galaxii, dar din cauza interferenței de la Soare, radiația din Calea Lactee nu a fost detectabilă.[48]

NASA a anunțat la 5 decembrie 2011 că Voyager 1 a intrat într-o nouă regiune, denumită „purgatoriu cosmic”. În această regiune de stagnare, particulele încărcate care vin de la Soare se întorc încet spre interior, iar câmpul magnetic al sistemului solar este dublat în forță, deoarece spațiul interstelar pare să aplice presiune. Particulele energetice originare din Sistemul Solar scad cu aproape jumătate, în timp ce detectarea electronilor de mare energie din exterior crește de 100 de ori. Marginea interioară a regiunii de stagnare este situată la aproximativ 113 AU (aproximativ 17 miliarde de km) de Soare.[49]

Mediul interstelar

[modificare | modificare sursă]
Voyager 1 și celelalte sonde care se află în sau se îndreaptă spre spațiul interstelar, cu excepția lui New Horizons.
Voyager 1 a transmis semnale audio generate de undele plasmatice din spațiul interstelar

La 12 septembrie 2013, NASA a confirmat oficial că Voyager 1 a atins mediul interstelar în august 2012, așa cum s-a observat anterior, cu o dată general acceptată de 25 august 2012 (cu aproximativ 10 zile mai puțin decât celebrarea a 35 de ani de la lansarea sa ), data când au fost detectate modificări durabile ale densității particulelor energetice.[50][51][52]

Până la acest moment, majoritatea oamenilor de știință spațiali au abandonat ipoteza că o schimbare a direcției câmpului magnetic trebuie să însoțească traversarea heliopauzei.[51][53] O constatare cheie care i-a convins pe mulți oameni de știință că heliopauză a fost traversată a fost măsurarea indirectă a unei creșteri de 80 de ori a densității electronilor, bazată pe frecvența oscilațiilor plasmatice observate începând cu 9 aprilie 2013,[51] declanșate de o explozie solară care a avut loc în martie 2012.[54] Oscilații mai slabe, măsurate în octombrie și noiembrie 2012[55][56] au furnizat date suplimentare. A fost necesară o măsurare indirectă, deoarece spectrometrul plasmatic al Voyager 1 a încetat să funcționeze în 1980.[52] În septembrie 2013, NASA a lansat înregistrări audio ale transductorilor acestor unde plasmatice, prima care a fost măsurată în spațiul interstelar.[57]

Deși despre Voyager 1 se vorbește în mod obișnuit despre faptul că a părăsit Sistemul Solar simultan cu faptul că a părăsit heliosfera, cele două nu sunt aceleași. Sistemul Solar este de obicei definit ca regiunea mult mai mare a spațiului populat de corpuri care orbitează Soarele. Ambarcațiunea nu a intrat încă în Norul Oort, regiunea sursă a cometelor cu perioade orbitale foarte lungi, privit de către astronomi ca zona exterioară a Sistemului Solar.[58][55]

În octombrie 2020 astronomii au raportat o creștere semnificativă și neașteptată a densității în spațiul dincolo de Sistemul Solar detectate de către sondele spațiale Voyager 1 și Voyager 2. Potrivit cercetătorilor, acest lucru implică faptul că „gradientul de densitate este o caracteristică pe scară largă a VLISM-ului (abreviere de la very local interstellar medium, „mediu interstelar foarte local”) în direcția generală a structurii exterioare a heliosferei”.[59][60] La jumătatea lunii martie 2020 antena radio de 70 de metri lățime folosită pentru comunicare a fost deconectată pentru reparații și modernizări ale Deep Space Station 43 (două transmițătoare radio noi, modernizarea echipamentelor de răcire, alimentare cu energie și alte componente electronice).

În mai 2021, NASA a raportat măsurarea continuă, pentru prima dată, a densității materialului în spațiul interstelar și, de asemenea, detectarea sunetelor interstelare pentru prima dată.[61]

Viitorul sondei

[modificare | modificare sursă]
Viteză interstelară ()
Sondă Viteză ()
Pioneer 10 11,8 km/s
Pioneer 11 11,1 km/s
'Voyager 1' 16,9 km/s[62]
Voyager 2 15,2 km/s
New Horizons 12,6 km/s
Imaginea semnalului radio Voyager 1 din 21 februarie 2013[63]

În decembrie 2017 s-a anunțat că NASA a reușit să pornească, după 37 de ani, cele patru propulsoare de rezervă ale sondei Voyager 1. Propulsoarele vor fi utilizate pentru a ajuta la menținerea antenei sondei îndreptate spre Pământ.[64][65]

Din cauza scăderii puterii electrice disponibile, echipa Voyager a trebuit să acorde prioritate instrumentelor pe care să le păstreze în funcșiune și pe care să le oprească. Încălzitoarele și alte sisteme ale navei spațiale au fost oprite unul câte unul ca parte a gestionării energiei. Instrumentele de câmpuri și particule care sunt cele mai susceptibile de a trimite înapoi date cheie despre heliosferă și spațiul interstelar au fost prioritare în păstrarea lor în stare de funcțiune. Inginerii se așteaptă ca nava spațială să continue să opereze cel puțin un instrument științific până în jurul anului 2025.[66]

An Sfârșitul capacităților specifice ca urmare a limitărilor de putere electrică disponibile[67]
2007 Încetarea subsistemului de plasmă (PLS)
2008 Oprirea experimentul de radioastronomie planetară (PRA)
2016[68] Încetarea observațiilor platformei de scanare și a spectrometrului cu ultraviolete (UVS)
2018 aprox. Încetarea operațiunilor Data Tape Recorder (DTR) (limitată de capacitatea de a capta date de 1,4 kbit/s folosind antene de 70 m/34 m; aceasta este rata minimă cu care DTR poate citi datele).
Dată necunoscută Încetarea operațiunilor giroscopice
Dată necunoscută Începe oprirea instrumentelor științifice, ordinea nu este stabilită, totuși este de așteptat ca instrumentele Low-Energy Charged Particles, Cosmic Ray Subsystem, Magnetometer și Plasma Wave Subsystem să continue să funcționeze.[69]
2025–2030 Nu va mai putea alimenta nici măcar un singur instrument.

Viitorul îndepărtat

[modificare | modificare sursă]
  • Simulare a Voyager 1 în raport cu Sistemul Solar la 2 august 2018.
    Simulare a Voyager 1 în raport cu Sistemul Solar la 2 august 2018.
  • Simulare a sondelor Voyager în raport cu Sistemul Solar și heliopauza la 2 august 2018.
    Simulare a sondelor Voyager în raport cu Sistemul Solar și heliopauza la 2 august 2018.

Sonda spațială New Horizons nu va întrece niciodată sonda Voyager 1, în ciuda faptului că a fost lansată de pe Pământ cu o viteză mai mare decât oricare dintre navele spațiale Voyager. Voyager a beneficiat de mai multe survoluri planetare pentru a-și crește viteza heliocentrică, în timp ce New Horizons a primit un astfel de impuls doar din survolul planetei Jupiter. În 2018, New Horizons călătorea cu aproximativ 14 km/s, cu 3 km/s mai lent decât Voyager 1 și încă încetinește.[70]

Se așteaptă ca Voyager 1 să atingă norul Oort (care deocamdată este doar teoretizat) în aproximativ 300 de ani [71][72] și să treacă aproximativ 30.000 de ani pentru a trece prin el.[58][55] Deși nu se îndreaptă spre nici o stea anume, în aproximativ 40.000 de ani, va trece la 1,6 ani-lumină de steaua Gliese 445, care se află în prezent în constelația Girafa și la 17,1 ani-lumină de Pământ.[73] Această stea se mișcă, în general, către Sistemul Solar cu aproximativ 119 km/s (430.000 km/h).[73] NASA spune că „Navele Voyager sunt sortite — poate veșnic — să rătăcească în Calea Lactee”.[74] Peste 300.000 de ani va trece la mai puțin de 1 an-lumină de steaua M3V TYC 3135-52-1.[75]

Discul de aur

[modificare | modificare sursă]
Salutul unui copil în engleză, înregistrat pe Discul de Aur al Voyager
Discul de Aur de pe Voyager
Articol principal: Discul de Aur de pe Voyager.

Fiecare sondă spațială Voyager poartă un disc audio-video din cupru placat cu aur, în eventualitatea în care vreo navă spațială va fi vreodată găsită de o formă de viață inteligentă din alte sisteme planetare.[76]

Discurile conțin fotografii ale Pământului și ale formele sale de viață, o serie de informații științifice, salutări rostite din partea oamenilor (de exemplu, secretarul general al Națiunilor Unite și președintele Statelor Unite, precum și copii) și o colecție de „sunete ale Pământului”, care include: sunetele balenelor, un bebeluș care plânge, valurile care se sparg de un țărm și o colecție de lucrări muzicale, inclusiv lucrări ale lui Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, „Johnny B. Goode” a lui Chuck Berry, Valya Balkanska și alți clasici estici și vestici și interpreți etnici.[77]

Referințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ „Voyager 1”. NSSDC Master Catalog. NASA/NSSDC. Accesat în . 
  2. ^ „Voyager 1”. N2YO. Accesat în . 
  3. ^ a b „Voyager - Mission Status”. Jet Propulsion Laboratory. National Aeronautics and Space Administration. Accesat în . ,
  4. ^ „Voyager 1”. BBC Solar System. Arhivat din original la . Accesat în . 
  5. ^ a b c „Voyager – Frequently Asked Questions”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ „New Horizons conducts flyby of Pluto in historic Kuiper Belt encounter”. Accesat în . 
  7. ^ „What If Voyager Had Explored Pluto?”. Accesat în . 
  8. ^ Barnes, Brooks (). „In a Breathtaking First, NASA Craft Exits the Solar System”. New York Times. Accesat în . 
  9. ^ Wall, Mike (). „Voyager 1 Just Fired Up its Backup Thrusters for the 1st Time in 37 Years”. Space.com. Accesat în . 
  10. ^ Landau, Elizabeth (). „Voyager 1 becomes first human-made object to leave solar system”. CNN. CNN. Accesat în . 
  11. ^ „NASA Spacecraft Embarks on Historic Journey into Interstellar Space”. NASA. . Accesat în . NASA's Voyager 1 spacecraft officially is the first human-made object to venture into interstellar space. 
  12. ^ „Viking: Trailblazer for All Mars Research”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . All of these missions relied on Viking technologies. As it did for the Viking program team in 1976, Mars continues to hold a special fascination. Thanks to the dedication of men and women working at NASA centers across the country, the mysterious Mars of our past is becoming a much more familiar place. 
  13. ^ „VOYAGER 1:Host Information”. JPL. . Accesat în . 
  14. ^ „High Gain Antenna”. JPL. Accesat în . 
  15. ^ Ludwig, Roger; Taylor, Jim (martie 2002). „Voyager Telecommunications” (PDF). DESCANSO Design and Performance Summary Series. NASA/JPL. Accesat în . 
  16. ^ „NASA News Press Kit 77–136”. JPL/NASA. Accesat în . 
  17. ^ „Voyager 1 Narrow Angle Camera Description”. NASA. Accesat în . 
  18. ^ „Voyager 1 Wide Angle Camera Description”. NASA. Accesat în . 
  19. ^ a b c „Encounter with Jupiter”. NASA. Accesat în . 
  20. ^ „Planetary voyage”. NASA. Accesat în . 
  21. ^ HORIZONS, JPL Solar System Dynamics (Ephemeris Type ELEMENTS; Target Body: Voyager n (spacecraft); Center: Sun (body center); Time Span: launch + 1 month to Jupiter encounter - 1 month)
  22. ^ „Encounter with saturn”. NASA. Accesat în . 
  23. ^ David W. Swift (). Voyager Tales: Personal Views of the Grand Tour. AIAA. p. 69. ISBN 978-1-56347-252-7. 
  24. ^ Jim Bell (). The Interstellar Age: Inside the Forty-Year Voyager Mission. Penguin Publishing Group. p. 93. ISBN 978-0-698-18615-6. 
  25. ^ „Photo Caption”. Public Information Office. Accesat în . 
  26. ^ Staff (). „Pale Blue Dot Revisited”. NASA. Accesat în . 
  27. ^ „Voyager 1 now most distant man-made object in space”. CNN. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  28. ^ Clark, Stuart (). „Voyager 1 leaving solar system matches feats of great human explorers”. The Guardian. 
  29. ^ Webb, Stephen (). If the Universe is Teeming with Aliens … WHERE IS EVERYBODY?: Fifty Solutions to the Fermi Paradox and the Problem of Extraterrestrial Life. ISBN 978-0-387-95501-8. 
  30. ^ Darling, David. „Fastest Spacecraft”. Accesat în . 
  31. ^ „Voyager 1 in heliopause”. JPL. Accesat în . 
  32. ^ „Mission Status”. JPL. Accesat în . 
  33. ^ Wall, Mike (). „It's Official! Voyager 1 Spacecraft Has Left Solar System”. Space.com. Accesat în . 
  34. ^ Tobin, Kate (). „Spacecraft reaches edge of Solar System”. CNN. Accesat în . 
  35. ^ Fisk, Len A. (). „Planetary Science: Over the edge?” (PDF). Nature. 426 (6962): 21–2. Bibcode:2003Natur.426...21F. doi:10.1038/426021a. PMID 14603294. 
  36. ^ Krimigis, S. M.; Decker, R. B.; Hill, M. E.; Armstrong, T. P.; Gloeckler, G.; Hamilton, D. C.; Lanzerotti, L. J.; Roelof, E. C. (). „Voyager 1 exited the solar wind at a distance of ~85 au from the Sun”. Nature. 426 (6962): 45–8. Bibcode:2003Natur.426...45K. doi:10.1038/nature02068. PMID 14603311. 
  37. ^ McDonald, Frank B.; Stone, Edward C.; Cummings, Alan C.; Heikkila, Bryant; Lal, Nand; Webber, William R. (). „Enhancements of energetic particles near the heliospheric termination shock”. Nature. 426 (6962): 48–51. Bibcode:2003Natur.426...48M. doi:10.1038/nature02066. PMID 14603312. 
  38. ^ Burlaga, L. F. (). „Search for the heliosheath with Voyager 1 magnetic field measurements” (PDF). Geophysical Research Letters. 30 (20): n/a. Bibcode:2003GeoRL..30.2072B. doi:10.1029/2003GL018291. 
  39. ^ „Voyager Enters Solar System's Final Frontier”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ a b „Voyager crosses termination shock”. Accesat în . 
  41. ^ „Voyager Timeline”. NASA/JPL. februarie 2013. Accesat în . 
  42. ^ a b „ARRL article” (în German). AMSAT-DL. Arhivat din original la .  „ARRL article”. 
  43. ^ „Voyager 1 Sees Solar Wind Decline”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  44. ^ Krimigis, S. M.; Roelof, E. C.; Decker, R. B.; Hill, M. E. (). „Zero outward flow velocity for plasma in a heliosheath transition layer”. Nature. 474 (7351): 359–361. Bibcode:2011Natur.474..359K. doi:10.1038/nature10115. PMID 21677754. 
  45. ^ Amos, Jonathan (). „Voyager near Solar System's edge”. BBC News. Accesat în . 
  46. ^ NASA. „Voyager – The Interstellar Mission”. NASA. Accesat în . 
  47. ^ „Voyager: Still dancing 17 billion km from Earth”. BBC News. . 
  48. ^ „Voyager Probes Detect "invisible" Milky Way Glow”. National Geographic. . Accesat în . 
  49. ^ „Spacecraft enters 'cosmic purgatory'”. CNN. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  50. ^ Cowen, R. (). „Voyager 1 has reached interstellar space”. Nature. doi:10.1038/nature.2013.13735. 
  51. ^ a b c Kerr, R. A. (). „It's Official—Voyager Has Left the Solar System”. Science. 341 (6151): 1158–1159. Bibcode:2013Sci...341.1158K. doi:10.1126/science.341.6151.1158. PMID 24030991. 
  52. ^ a b Gurnett, D. A.; Kurth, W. S.; Burlaga, L. F.; Ness, N. F. (). „In Situ Observations of Interstellar Plasma with Voyager 1”. Science. 341 (6153): 1489–1492. Bibcode:2013Sci...341.1489G. doi:10.1126/science.1241681. PMID 24030496. 
  53. ^ Swisdak, M.; Drake, J. F.; Opher, M. (). „A Porous, Layered Heliopause”. The Astrophysical Journal. 774 (1): L8. arXiv:1307.0850 Accesibil gratuit. Bibcode:2013ApJ...774L...8S. doi:10.1088/2041-8205/774/1/L8. 
  54. ^ Cook, J.-R. C.; Agle, D.C.; Brown, D. (). „NASA Spacecraft Embarks on Historic Journey into Interstellar Space”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  55. ^ a b c Cook, J.-R (). „How Do We Know When Voyager Reaches Interstellar Space?”. NASA / Jet Propulsion Lab. Accesat în . 
  56. ^ Morin, Monte (). „NASA confirms Voyager 1 has left the Solar System”. Los Angeles Times. 
  57. ^ „Voyage 1 Records "Sounds" of Interstellar Space”. Space.com. Accesat în . 
  58. ^ a b Ghose, Tia (). „Voyager 1 Really Is in Interstellar Space: How NASA Knows”. Space.com. TechMedia Network. Accesat în . 
  59. ^ Starr, Michelle (). „Voyager Spacecraft Detect an Increase in The Density of Space Outside The Solar System”. ScienceAlert. Accesat în . 
  60. ^ Kurth, W.S.; Gurnett, D.A. (). „Observations of a Radial Density Gradient in the Very Local Interstellar Medium by Voyager 2”. The Astrophysical Journal Letters. 900 (1). doi:10.3847/2041-8213/abae58. Accesat în . 
  61. ^ Hatfield, Miles; Cofield, Calla (). „As NASA's Voyager 1 Surveys Interstellar Space, Its Density Measurements Are Making Waves”. NASA. Accesat în . 
  62. ^ Voyager Fast Facts
  63. ^ „Voyager Signal Spotted By Earth Radio Telescopes”. NASA. NASA TV. . Accesat în . 
  64. ^ „Voyager 1 spacecraft thrusters fire up after decades idle”. The Irish Times. . 
  65. ^ „Voyager 1 Fires Up Thrusters After 37 Years”. NASA. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  66. ^ „Voyager - Frequently Asked Questions”. voyager.jpl.nasa.gov (în engleză). Accesat în . 
  67. ^ „Voyger: Spacecraft Lifetime”. Jet Propulsion Laboratory. NASA. . Accesat în . 
  68. ^ „Voyager - Mission Status”. voyager.jpl.nasa.gov. 
  69. ^ „Voyager – Spacecraft – Spacecraft Lifetime”. NASA Jet Propulsion Laboratory. . Accesat în . shutdown order has not been determined 
  70. ^ „New Horizons Salutes Voyager”. New Horizons. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  71. ^ „Catalog Page for PIA17046”. Photo Journal. NASA. Accesat în . 
  72. ^ „It's Official: Voyager 1 Is Now In Interstellar Space”. UniverseToday. . Accesat în . 
  73. ^ a b „Voyager – Mission – Interstellar Mission”. NASA. . Accesat în . 
  74. ^ „Future”. NASA. Accesat în . 
  75. ^ Bailer-Jones, Coryn A. L.; Farnocchia, Davide (). „Future stellar flybys of the Voyager and Pioneer spacecraft”. Research Notes of the AAS. 3 (4): 59. arXiv:1912.03503 Accesibil gratuit. Bibcode:2019RNAAS...3d..59B. doi:10.3847/2515-5172/ab158e. 
  76. ^ Ferris, Timothy (mai 2012). „Timothy Ferris on Voyagers' Never-Ending Journey”. Smithsonian Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  77. ^ „Voyager Golden record”. JPL. Accesat în . 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Puteți găsi mai multe informații despre Voyager 1 prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
Definiții și traduceri în Wikționar
Imagini și media la Commons
Citate la Wikicitat
Texte sursă la Wikisursă
Manuale la Wikimanuale
Resurse de studiu la Wikiversitate


v • d • m
Explorarea planetei Jupiter
Survoluri
Orbitori
Galileo • Juno (activă)
În drum
Misiuni planificate
Europa Clipper (2024) • Tianwen-4 (2029)
Misiuni propuse
Shensuo (2024) • Trident (2025) • Europa Lander (2025) • Io Volcano Observer (2029) • FIRE (2024) • OKEANOS (2027) • Smara (2030) • Interstellar Probe (2036)
Misiuni anulate
Subiecte înrudite
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Voyager_1&oldid=16644209