Sari la conținut

Dobrogea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la o regiune istorică. Pentru alte sensuri, vedeți Dobrogea (dezambiguizare).
Dobrogea (cu tot cu Delta Dunării): partea românească, în portocaliu; partea bulgărească (Cadrilaterul), jos, în galben.
Stema Dobrogei ca parte a Regatului României, 1921

Dobrogea (în bulgară Добруджа, transliterat: Dobrudja, în turcă Dobruca) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei.[1] Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică, care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion[2]. Astăzi, din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria — regiunile Dobrici și Silistra.

Principalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În sud, în Bulgaria, principalele orașe sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar situri turistice sunt stațiunile Albena, Balcic, Șabla, precum și cetatea medievală de pe capul Caliacra.

Geografie

[modificare | modificare sursă]
Un mic golf dobrogean, pe „Coasta de Argint”.
În violet, ariile protejate din Dobrogea, printre care rezervația de Biosferă a Deltei Dunării.

Dobrogea este limitată de cursul inferior al Dunării care înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-est de Brațul Chilia al Deltei Dunării și la est de Marea Neagră (limita formând litoralul românesc). Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic, adesea uscate vara, și se varsă în limanele de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Unele limane sunt sărate (Sinoe și Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Golovița, Zmeica, Tașaul, Agigea și Tatlageac.

Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități: cea mai recentă, formată din aluviuni fluviale și marine Holocene, este Delta Dunării în nord-est; cea mai veche este masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, care cuprinde roce efusive și sedimente paleozoice și mezozoice; în sud se întinde podișul moesic care pe un soclu mezozoic prezintă sedimente cenozoice și neozoice.

Din punct de vedere politic, Dobrogea, cu o suprafață de 23.400 kmp, este împărțită între trei state[3]: la extremul Nord, 338 kmp aparțin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului brațului Chilia și insula Șerpilor, luate de URSS în 1948)[4]; Dobrogea de Nord cu 15.570 kmp aparține României (județele Tulcea și Constanța) iar Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul cu 7.412 kmp aparține Bulgariei (regiunile Dobrici și Silistra).[5]

Populație

[modificare | modificare sursă]

Conform datelor Recensământului din 2021, cele două județe din partea românească a Dobrogei au o populație de 849.352 de locuitori dintre care: români 657.438 (77,4%), turci 17.114 (2,01%), tătari 17.024 (2%), ruși lipoveni 12.094 (1,42%), romi 10.552 (1,24%), ucraineni 1.033 (0,12%), greci 498 (0,06%), maghiari 364 (0,04%), germani 187 (0,02%), bulgari 106 (0,01%), alte etnii 2711 (0,35%) și necunoscută 130.231 (15,33%).

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Dobrogea își trage numele de la conducătorul local Dobrotici, care a domnit la mijlocul anilor 1300, între 1347 și 1386.[6]

Istorie

[modificare | modificare sursă]
Trofeul lui Traian, la Adamclisi.
Articol principal: Istoria Dobrogei.

Așezată la răscrucea a două drumuri, dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală, iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane, iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol. După atribuirea provinciei dobrogene României, în anul 1878, Dobrogea a cunoscut din nou o perioadă de pace și dezvoltare, din care trei ultime valuri de umbră în anii 1916-1918, 1940-1944 și 1945-1989.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidențiat existența obiectelor din neolitic din cultura Gumelnița și dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

În secolele VI-IV î.Hr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei române de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis și Tomis, iar Dionysopolis în partea bulgară. Coloniile grecești se organizează după modelul polisului grecesc. Inițial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, și Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile își exercitau influența asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetății propriu-zise.

În aceeași perioadă încep să se constituie și formațiunile statale ale geților. Inscripțiile de la Histria menționează relații cu conducătorii geți Zalmodegikos și Rhemaxos (sec. al III-lea î.Hr.). Câtăva vreme, cetățile dobrogene se află sub stăpânirea perșilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.

În antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Sciția Mică (Scythia Minor, denumire romană). Începând cu secolul al XX-lea, unii istorici au început, sub influența naționalismului romantic, să folosească și denumirea anacronică de Dacia Pontica. Numele actual vine de la despotul bulgar Dobrotici din sec. al XIV-lea. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susținea că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră era populat de geți, pe care romanii îi numeau daci. S-au stabilit în zonă mai târziu și sciții, și același Pliniu cel Bătrân, susținea că sciții aveau aceeași origine ca și geto-dacii. În final, urma sciților se pierde printre daci.

Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian. În iarna 101-102 d.Hr. regele Decebal în fruntea unei armate de daci, carpi și sarmați invadează provincia Moesia Inferior. Legiunile romane sub conducerea lui Traian înfrâng pe invadatori în două rânduri: odată pe Râul Iantra și a doua oară în sudul Dobrogei la lângă localitatea Adamclisi de astăzi. Pentru comemorarea celei de-a doua victorii în locul bătăliei, s-a înființat localitatea Tropeum și în anul 109 d.Hr. s-a înălțat monumentul Tropaeum Traiani.

În afară de o invazie a costobocilor în 172 d.Hr. primele două secole reprezintă o perioadă de stabilitate și prosperitate pentru regiune. În secolul al III-lea, mai multe valuri de invazii ale popoarelor migratoare duc la devastarea regiunii. În anul 271, împăratul Aurelian îi infrânge pe carpi la nord de Dunăre, pe o parte din ei colonizându-i lângă Carsium și ajută în reconstrucția provinciei. În timpul domniei împăratului Dioclețian Dobrogea devine provincie separată sub numele de Sciția (Scythia), parte a diocezei romane Tracia (Thraciae).

Împăratul Constantin cel Mare îi înfrânge pe goți care au atacat provincia în anii 331-332. După devastarea provinciei în 384-386 de către ostrogoți, orașele și infrastructura Dobrogei sunt refăcute în timpul împăraților Licinius, Iulian Apostatul și Valens.

Despotatul Dobrogei pe la 1370 - Țara Cărvunei

Creștinându-se, puterea romană devine bizantină. Sub efectul migrațiilor de nestăvilit ale popoarelor din est, Bizanțul se vede nevoit să cedeze în fața protobulgarilor cu care ajunge să dispute teritoriul. Dobrogea dobândește un grad crescând de autonomie și mai apoi devine independentă (cu seria de conducători: Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco).

Încă de pe atunci, avea o compoziție etnică variată, apărând în cronicile și hărțile vremii sub denumirile de Velacia minor, Bulgaria tertia, Graecia tomitana sau Despotatus Vicinensis. Johann Schiltberger, cruciat german căzut prizonier, descrie Dobrogea în secolul al XIV-lea ca a treia Bulgarie, cu centrul la Caliacra. Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, situată probabil pe o insulă a Dunării în zona Tulcea - Isaccea) devine primul metropolit al Țării Românești în 1359.

Prima alipire de Țara Românească are loc în 1388-1389 pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența Imperiului Otoman între 1418 și 1421. Se pare, după anumiți cercetători, că părți din Dobrogea s-au aflat pentru scurt timp în componența Țării Românești în timpul lui Vlad Țepeș (1462 - câteva luni) și a lui Mihai Viteazul (1599-1601).

Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanță strategică sau economică. Ea făcea parte, din punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea și Bugeacul. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creștea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele orașe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul și Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din Ardeal, Moldova, Țara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulți dintre ei (mocanii) stabilindu-se definitiv și amestecându-se astfel cu românii dobrogeni (dicienii). Această situație continuă și în perioada de început al declinului puterii otomane (sec. al XVII-lea). Situația se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului Rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia. Situația se agravează după anul 1812, când Imperiul Rus anexează Basarabia, astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia și Turcia. Cu acest prilej sultanul și țarul fac un schimb de populații: tătarii nogai și turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de bulgari și de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

Harta etnică a nordului Dobrogei și a sudului Basarabiei din 1861 (Vezi și legenda)

În perioada Imperiului Otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populații turcice (anatolieni, selgiucizi) și lipovenii începând cu secolul al XVIII-lea, după schisma rascolnicilor in Biserica Ortodoxă Rusă.

După 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste - în special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, s-au stabilit în al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără: Malcoci, Ciucorova, Atmagea,[7] dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat.

Deși Dobrogea a fost intens colonizată cu români după 1878, în fapt, existau câteva sate românești în munții Măcinului, în jurul gurilor Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băștinașii etnici români dobrogeni purtau tradițional numele de dicieni, despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan[8] presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menționată în sursele medievale. Cartografia veche[9] arată în jurul gurilor Dunării numiri românești, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi, Zmeica), Iancina (azi, Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipești (azi, Dunavățul de Sus și cel de Jos), Șontea (azi, Mila 23), Tatomirești (azi, Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareț, dispărut), între timp locuite de lipoveni care le dau denumiri lipovenești. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept pășune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Mărginimea Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceștia erau cetățeni austrieci și beneficiau de anumite facilități din partea autorităților otomane și române.

Existența locuitorilor de origine românească este probată și de faptul că, in 1870, autoritățile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la Căldărușani), drept director al școlilor românești din Dobrogea. Nifon Bălășescu înființează 21 de noi școli românești în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârșova, Măcin).

Structura etnică a Dobrogei, 1900

Dobrogea de Nord devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței și cedarea Basarabiei de Sud către Imperiul Țarist, prin decizia Congresului de la Berlin (1878).

Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populația acestei părți a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari și cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de orașul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) și Limanaki (azi, Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova, și din jurul portului Mangalia. Dobrogea de Sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci și de tătari, a revenit Bulgariei.

În anul 1879, România a pretins Bulgariei orașul Silistra și chiar a ocupat „Arab Tabia”, fortăreața orașului. Marile puteri au acordat „Arab Tabia” României, dar Silistra a fost lăsată bulgarilor[10].

Includerea Dobrogei în Regatul României în urma Tratatului de la San Stefano a sporit importanța provinciei, deoarece asigura ieșirea directă la mare a statului român. Astfel se construiește Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul țării, iar orașul Constanța devine principalul port la Marea Neagră. Are loc și o recolonizare sistematică intensă a românilor din alte provincii (în special din Muntenia și a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind semnificativ ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populații rurale relativ înstărite.

Frontiera dintre Dobrogea de Nord și de Sud
Frontiera româno-bulgară în perioada 1913-1940
Harta etnică a Dobrogei din 1918, de Orest Tafrali

Regatului României s-a folosit de situația prielnică din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și anexează Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) în anul 1913, prin prevederile Tratatului de pace de la București.

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen recuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reușit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi și croați din armata austro-ungară, formată în Rusia.

În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a redobândit Cadrilaterul și fâșia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepția Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabilește frontiera din 1913 între România și Bulgaria, atribuind Cadrilaterul din nou României.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) decad în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă orașul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului și incertitudinile legate de noul statut al navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a județului se așază numeroși aromâni, astfel că vechii dicieni și mocani devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

Structura etnică a regiunii Dunării de Jos (1930)

Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940, prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România și Bulgaria. Tratatul de la Craiova prevedea și un schimb obligatoriu de populații între cele două state: toți bulgarii din nordul Dobrogei și toți românii din Cadrilater urmau să fie strămutați.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autoritățile comuniste au făcut presiuni asupra țăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceaușescu și-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei și a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanța. În aceste condiții, și în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistență contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acționat în perioada 1949-1952.

De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special munca forțată a deținuților în special a celor politici, supuși unui regim de exterminare, dar și a unor deținuți aparținând minorităților etnice și religioase. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 și au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986, a fost dat în folosință Canalul Poarta Albă - Năvodari.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei românești. Dispariția flotei comerciale române, declinul general al navigației pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanța, de principal punct de tranzit al exporturilor românești și declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.

Sărbători

[modificare | modificare sursă]

Dobrogea este prima regiune a României care are o sărbătoare oficială (pe 14 noiembrie), instituită prin lege, la inițiativa unui senator constănțean, liberalul Christian Gigi Chiru.[11]

Regiuni administrative

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Includerea insulelor ucrainene de la sudul talvegului brațului Chilia, insulelor Limba și Șerpilor în componența Dobrogei istorice, teritorii luate împreună în considerare de către tratatele de la Paris (1856, confirmat prin protocolul de la 6 ianuarie 1857), de la Berlin (1878) și de la Paris (1947), și ulterior părți ale județului antebelic Tulcea, este contestată de autorii care se referă la sursele posterioare protocolului româno-sovietic din 23 mai 1948 prin care au fost cedate către URSS, moment din care ele încetează să mai fie menționate ca aparținând Dobrogei; din punct de vedere al geografiei fizice, insulele localizate la sud de talvegul brațului Chilia fac parte din Delta Dunării, iar insula Șerpilor poate fi considerată ca o emergență fie a soclului stâncos dobrogean, fie ca a celui basarabean.
  2. ^ „copie arhivă”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ Wilfried Heller și Josef Sallanz (dir.), Die Dobrudscha : ein neuer Grenzraum der Europäischen Union: Sozioökonomische, ethnische, politisch-geographische und ökologische Probleme în: « Südosteuropa-Studien » nr. 76, ed. Otto Sagner, München-Berlin 2009, ISBN: 978-3-86688-068-9 OCLC 824847274.
  4. ^ Dacă se consideră Dobrogea istorică, așa cum a fost delimitată în tratatele de la Paris (1856, confirmat prin protocolul de la 6 ianuarie 1857), de la Berlin (1878) și de la Paris (1947).
  5. ^ Mircea Cociu (ed.) Spațiul istoric al României, ed. Militară, București 1993, ISBN: 973-32-0367-X, pag. 11.
  6. ^ Dobrotici este bulgar conform istoriografiei bulgare (Васил Н. Златарски, История на българската държава през средните векове, Част I, II изд., Наука и изкуство, София 1970; Sînziana Ionescu, Adevărul 3 februarie 2013 Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav accesat la 19 septembrie 2016) dar originea sa rămâne subiect de discuții între istorici, el putând fi și vlah (nu ar fi singurul cu prenume slav: P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, București, 2000), turc creștinat (Halil İnalcık, Dobrudja in Encyclopedia of Islam, II, Leiden, 1991) sau cuman (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ediția a II-a rev., Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 366). În forma „Dobrotici”, numele său este slav, dar P. P. Panaitescu observă că forma „Dobrotă” este foarte răspândită la români și concluzionează că în acest stadiu al surselor disponibile numele nu poate furniza informații asupra originii lui Dobrotici și a rudelor sale, cu atât mai mult cu cât în Evul Mediu, noțiunea de „etnie” nu exista, cea de „neam” avea sensuri diferite iar națiunile nu se defineau pe critere de limbă ci mai degrabă de credință (în sensul de a fi credincios unui suzeran și unei religii: Jacques Le Goff, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, București 2005 - recenzie Arhivat în , la Wayback Machine..
  7. ^ Dobrogea, pământul făgăduinței pentru mii de germani. Povestea etnicilor care își construiau case mici, dar biserici și școli mari, 5 ianuarie 2016, Mariana Iancu, Adevărul, accesat la 9 octombrie 2016
  8. ^ * George Vâlsan, „Graiul românesc”, I, 1927, nr. 7, p. 142 și Opere postume, București, 1936, p. 49
  9. ^ Carte de l'Europe orientale par le capitaine E. Lapie, Paris, 1812, sau Harta principatelor României, de Antonie Parteni, București, 1864)
  10. ^ N.P.Comnène, Roumania through the ages, historical, political &ethnographical atlas, Ed. Payot, Lausanne, 1919
  11. ^ Ziua în care Dobrogea a intrat în harta României. Domnitorii țării au numit-o Mărgăritarul Coroanei, 14 noiembrie 2015, Sinziana Ionescu, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
  12. ^ Aceste teritorii dobrogene, care aparțineau județului Tulcea, au fost cedate a data de 4 februarie 1948 de prim-ministrul Republicii Populare Romîne, Petru Groza, semnând la Moscova „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS, art. 1, lit. b.”, care, deși se referea la Tratatul de pace de la Paris din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că aceste teritorii intră în componența URSS. În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto-română sub comandament sovietic, s-a abătut de la talvegul brațului Chilia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe acesta, conform Tratatului de pace din 1947, ci pe brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând în teritoriul sovietic nu numai ostroavele Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și insula Maican și mai ales Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, prelungind astfel linia frontierei de la golful Musura la sud de insula Șerpilor.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • ANDREESCU, Gabriel (ed.) 2005: Tătarii din România - teme identitare. Tatars in Romania - Problems of Identity. București. Centrul pentru Drepturile Omului. Apador-CH. ISSN 1221-8391.
  • ANDREI, Echim 1995: Condiția populației din Rezervația Biosferei Delta Dunării. București. Editura Ararat. ISBN 973-96682-4-0.
  • BARNEA, Ion & ȘTEFĂNESCU, Ștefan 1971: Din istoria Dobrogei III. București. Editura Academiei Republicii Socialiste România.
  • BORDÂNC, Floarea 2008: Analiza regională a spațiului rural dobrogean. București. Editura Universitară. ISBN 978-973-749-309-5.
  • COJOC, Marian 2001: Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate. București. Editura Universității din București. ISBN 973-575-560-2.
  • COLCER, Iosif & MĂGUREANU, Viorel 1998: File din istoria Dobrogei. Tulcea. Inspectoratul pentru Cultură al județului Tulcea.
  • COSSUTO, Giuseppe 2001: Breve storia dei Turchi di Dobrugia. (= I Quardeni del Bosforo; 1). Istanbul. Edizioni Isis. ISBN 975-428-200-5.
  • CUȘA, Nicolae 2004: Macedo-aromânii dobrogeni. The Macedo-Aromanians in Dobrudja. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-644-318-3.
  • DANESCO, Grégoire 1903: Dobrogea – La Dobroudja. Étude de Géographie physique et ethnographique. Bucarest. Imprimerie de l'Indépendance Roumaine.
  • DUMITRACHE-FLOREȘTI, Vasile 2002: Mitropolia Munteniei și Dobrogei. Eparhii, mânăstiri și schituri. București. Editura Saeculum IO.
  • EKREM, Mehmet Ali 1994: Din istoria turcilor dobrogeni. Editura Kriterion, București, ISBN 973-26-0384-4.
  • HELLER, Wilfried & SALLANZ, Josef (ed.) 2009: Die Dobrudscha. Ein neuer Grenzraum der Europäischen Union: Sozioökonomische, ethnische, politisch-geographische und ökologische Probleme. (= Südosteuropa-Studien; 76). München-Berlin. Verlag Otto Sagner, ISBN 978-3-86688-069-9.
  • IPATIOV, Filip 2002: Rușii-lipoveni din România. Studiu de geografie umană. Cluj-Napoca. Editura Universitară Clujeană, ISBN 973-610-090-1.
  • KAHL, Thede & SALLANZ, Josef 2006: Die Dobrudscha. Thede Kahl & Michael Metzeltin & Mihai-Răzvan Ungureanu (ed.): Rumänien. (= Österreichische Osthefte, vol. 48), Wien, p. 857-879.
  • LUP, Aurel 2003: Dobrogea agricolă. De la legendă ... la globalizare. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-644-215-3.
  • MITEA, Neluța 2006: Economia agroturismului în zonele de litoral maritim și fluvial în Dobrogea. Constanța. Editura Dobrogea. ISBN 978-973-8044-88-3.
  • NICOARĂ, Vasile 2006: Dobrogea. Spațiu geografic multicultural. Constanța. Editura Muntenia.
  • NICOARĂ, Vasile 2009: Dobrogea regiune transfrontalieră europeană "Cadrilaterul". Constanța. Editura Muntenia. ISBN 978-973-692-251-9.
  • POPA, Vasile 2006: Dobrogea, spatiu de interferențe geopolitice. București. Editura Universității din București. ISBN 978-973-737-212-3.
  • POPOV, Žeko B. (ed.) 1993: Severna Dobrudža, 1878-1940. Sofija, Universitetski Izdatelstvo Sveti Kliment Ochridski.
  • POSEA, Grigore & BOGDAN, Octavia & ZĂVOIANU, Ion (coord.) 2005: Geografia României. Vol. V. Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală. București. Editura Academiei Române. ISBN 973-27-1076-4.
  • RĂDULESCU, Adrian & BITOLEANU, Ion 1998: Istoria Dobrogei. Ed. a 2-a, rev. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-9385-32-X.
  • SALLANZ, Josef (ed.) 2005: Die Dobrudscha. Ethnische Minderheiten, Kulturlandschaft, Transformation; Ergebnisse eines Geländekurses des Instituts für Geographie der Universität Potsdam im Südosten Rumäniens. (= Praxis Kultur- und Sozialgeographie; 35). 2., durchgesehene Auflage. Potsdam. Universitätsverlag Potsdam, ISBN 3-937786-76-7. (Volltext).
  • SALLANZ, Josef 2007: Bedeutungswandel von Ethnizität unter dem Einfluss von Globalisierung. Die rumänische Dobrudscha als Beispiel. (= Potsdamer Geographische Forschungen; 26). Potsdam. Universitätsverlag Potsdam, ISBN 978-3-939469-81-5.
  • SALLANZ, Josef 2020: Dobrudscha. Deutsche Siedler zwischen Donau und Schwarzem Meer (= Potsdamer Bibliothek östliches Europa). Potsdam. Verlag des Deutschen Kulturforums östliches Europa. ISBN 978-3-936168-73-0.
  • SCHMIDT-RÖSLER, Andrea 1993: Dobrudscha. Weithmann, Michael (ed.): Der ruhelose Balkan. Die Konfliktregionen Südosteuropas. München, p. 94-107.
  • STĂNCIUGEL, Robert & BĂLAȘA, Liliana Monica 2005: Dobrogea în secolele VII-XIX. Evoluție istorică. București. Editura DC Promotions. ISBN 973-86782-3-4.
  • STINGHE, Horia 2007: Despre germanii din Dobrogea. Constanța. Editura Ex Ponto

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  1. Relieful Podișul Dobrogei – caracteristici și evoluție p. 5-58
  2. Peisajele Dobrogei: tipuri, repartiție, culturalitate, vulnerabilitate p. 59-82
  3. Clima Dobrogei p. 83-106
  4. Apele Dobrogei p.107-143

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Dobrogea
Casă tradițională dobrogeană, la Mangalia înainte de demolări (1967).


v • d • m
Regiuni istorice ale României
Regiuni istorice
Banat  · Crișana · Dobrogea (exclusiv Cadrilater) · Maramureș  · Moldova (inclusiv Basarabia cu Bugeacul, Bucovina și Herța) · Muntenia  · Oltenia  · Transilvania (inclusiv Ținutul Secuiesc)  ·
Regiunile României
Zone etnografice
românești
maghiare
săsești
ucrainene
 ·
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Dobrogea&oldid=16392628